De ce să investim bani, timp şi efort în anticorupţie?, de ce să-i hărţuim cu suspiciuni, întrebări şi anchete pe oamenii cu putere de decizie, când am putea să-i lăsăm să lucreze liniştiţi?, de ce să n-avem încredere că ştiu ei mai bine ce-au de făcut, din moment ce-au câştigat concursuri ori alegeri, când au candidat pe post? Pentru că-i o prostie să nu faci nimic!, aşa cum am aflat din viralul săptămânii trecute—cel răspândit de UpWorthy, despre schimbările climei globale, în care Greg Craven ne oferă un model de analiză şi decizie, delicios de irefutabil ;-) Aşa că l-am replicat la chestiunea corupţiei de la noi şi i-am dat o conotaţie sexuală:

Modelul de analiză ne spune că, indiferent dacă ştim sau doar bănuim cât de coruptă e România, ar trebui să acţionăm, să facem ceva în legătură cu asta, pentru că „opţiunea” de-a nu face nimic, de fapt, nu e o opţiune! Aşa cum spune Craven, retorica (mai ales cea politică!) se circumscrie mai degrabă în jurul dezbaterii despre cele două linii, dacă e-adevărată sau falsă ipoteza că România e o ţară coruptă; dar logica de management al riscului, pe care o propune Craven, conduce la ideea că dezbaterea trebuie să se concentreze pe alegerea unei coloane! Evident, dacă nu facem nimic, dar ipoteza se adevereşte, suntem în budă :-( Iar dacă am făcut tot ce trebuia, dar ipoteza se infirmă, cel puţin suntem mulţumiţi c-am urmat înţelepciunea milenară din zicala cu „paza bună trece primejdia rea” ;-)

Sigur c-acelaşi argument se poate face şi despre statul de drept în România, şi despre reforma în educaţie, şi despre orice altă provocare în care avem incertitudini privind starea de fapt (adevărat/fals) în care ne aflăm ori cu care ne confruntăm… De exemplu, acceptăm modelul Craven (ba chiar l-am internalizat şi acţionăm fără să ne mai gândim la asta) când vine vorba despre sex—într-o situaţie incertă, când nu putem şti sigur dacă partenerul/~a poartă vreo boală transmisibilă, ne folosim de prezervativ! Similar, vedem că statele-membre UE se protejează faţă de incertitudinea din România cu „prezervativele” MCV şi Schengen. Dar noi, la nivel de instituţii şi/sau persoane, parc-am uitat complet să ne protejăm în raporturile cu cei despre care nu putem şti sigur dacă sunt purtători de corupţie transmisibilă :-(

Cum ne putem proteja?!? Dacă eşti constrâns la un raport cu o instituţie publică, cauţi în piaţa de şpagă locul unde problema ta se rezolvă fără şpagă şi mergi acolo; dar nu ai garanţii, aşa că te protejezi mergând înainte la poliţie, de unde iei bani marcaţi, pentru un flagrant, în eventualitatea că ţi se va cere şpagă—în felul ăsta acţionezi decisiv şi ne-ajuţi pe toţi ceilalţi să mai scăpăm de-un „şpăgar-pozitiv” dintre noi! Dacă eşti şef de instituţie, evaluezi vulnerabilităţile din procesele decizionale, inventariezi riscurile, institui un sistem de alertă timpurie pentru funcţiile sensibile, faci noi proceduri de lucru, care să diminueze puterea discreţionară şi să crească transparenţa—în felul ăsta şi tu acţionezi decisiv şi ne-ajuţi pe toţi ceilalţi să scăpăm de „boala” şpăgii!

Codru Vrabie este coordonatorul proiectului Piaţa de şpagă şi preşedintele Asociaţiei EPAS, calitate în care participă voluntar la monitorizarea aplicării Strategiei Naţionale Anticorupţie 2012-15, din partea platformei de cooperare a societăţii civile.